Volumul I
<titlu>Bilanţul
CAPITOLUL I
<titlu>Căminul meu

O fericită predestinare a făcut să mă nasc la Braunau-am-Inn,
târguşor situat chiar la frontiera dintre cele două state germane a
căror nouă fuziune ne apare ca o sarcină esenţială a vieţii, care să fie
urmărită prin toate mijloacele.
Austria germană trebuie să revină la marea patrie germană şi
aceasta nu în virtutea unor raţiuni economice oarecare. Nu, nu :
chiar dacă această fuziune, vorbind din punct de vedere economic,
este indiferentă sau chiar dăunătoare, totuşi ea trebuie să aibă loc.
Acelaşi sânge aparţine aceluiaşi imperiu. Poporul german nu va avea
nici un drept la o activitate politică colonială atâta timp cal nu va
putea reuni pe proprii lui fii în acelaşi stat. Când teritoriul Reich-ului
va conţine pe toţi germanii, dacă el se dovedeşte inapt să-i hrănească,
din necesităţile acestui popor se va naşte dreptul său moral de a
dobândi teritorii străine. Plugul va face atunci loc săbiilor, iar la-
crimile războiului vor pregăii recoltele lumii viitoare.
Tot astfel situaţia oraşului meu natal îmi apare ca fiind sim-
bolul unei mari îndatoriri. Ea are alte caracteristici pentru a fixa
amintirea. Acest cuib pierdut a fost, în urmă cu peste un secol, teatrul
unei sângeroase tragedii care va rămâne pentru totdeauna în analele
naţiunii germane. Chiar acolo, în momentul celei mai grave prăbuşiri
cunoscute de patria noastră, un librar din Niirnberg, Johannes Palm,
naiionalisi înăsprit şi duşman al francezilor, a murit pentru acea
Germanie pe care o iubea cu o înflăcărare dusă până la sacrificiu. El
refuzase cu încăpăţânare să-si trădeze complicii, de altfel respon-
sabilii principali. Aşa cum făcuse Leo Schlageter. Aşa cum tot el a
fost denunţat francezilor de către an reprezentant al guvernului. Un
comandant de poliţie din Augsburg şi-a dobândii această tristă
faimă, dând un astfel de exemplu autorităţilor neo-germanc ale
Reich-ului de la Severing.
Chiar în acest orăşel de pe Inn, aureolat de martirul german,
bavarez după sânge, dar austriac din punct de vedere politic, locuiau
34 
şi părinţii mei către anul 1890. Tatăl meu era un conştiincios funcţionar;
mama se îndeletnicea cu treburile casei şi ne înconjura cu grijă şi cu
iubire. Acele vremuri mi-au lăsat puţine urme în amintire, căci, după
câţiva ani, tata va ocupa un post nou puţin mai jos pe cursul Innului,
la Passau, deci chiar în Germania.
Dar soarta unui funcţionar de vamă austriac comporta atunci
multe deplasări. La puţin timp după aceea tata se întorcea la Linz şi
acolo ieşea la pensie. Pentru dragul de bătrânel acest lucru nu
trebuia să fie o retragere definitivă. Fiu al unui neînsemnat şi sărman
zilier agricol, el trebuise, odinioară, să-şi părăsească locul de baştină.
Abia împlinise treisprezece ani când şi-a luat traista şi a plecat din
pădurosul lui ţinut natal. în ciuda sfaturilor venite de la sătenii cu
experienţă, el a plecat spre Viena pentru a învăţa acolo o meserie.
Aceasta se întâmpla către anul 1850. Era o hotărâre amarnică aceea
de a pleca, de a apuca aşa pe drumuri către necunoscut cu doar trei
gologani în buzunar. Ajuns meseriaş, după patru ani, el nu era totuşi
mulţumit. Dimpotrivă. Necazurile persistente ale acelei epoci i-au
întărit hotărârea de a-şi abandona meseria pentru a deveni ceva „mai
mult". Atunci, ca şi odinioară, bietului tânăr i se părea un summum
al condiţiei umane situaţia preotului din satul său şi acum, când
marele oraş îi îmbogăţise ideile, el aşeza sus de tot demnitatea de
funcţionar. Cu toată îndârjirea celor pe care mizeria şi mâhnirea îi
maturizează înainte de vreme, acest tânăr de şaptesprezece ani urmărea
cu obstinaţie realizarea noilor proiecte — şi el a devenit funcţionar.
Cred că şi-a atins scopul pe la 23 de ani, împlinindu-şi astfel făgăduinţa
de tânăr care nu se întoarce în satul lui iubit decât după ce a ajuns cineva.
De acum scopul fusese atins, dar nimeni în sat nu-şi mai aducea
aminte de băieţelul de altădată, iar satul îi devenise chiar lui străin.
Părăsind, în sfârşit, la cincizeci şi şase de ani, viaţa activă, el
nu a putut totuşi suporta trândăvia nici măcar o zi. A obţinut în
împrejurimile târguşorului Lambach din Austria Superioară o pro-
prietate pe care a pus-o bine în valoare. Ciclul lungii şi laborioasei
lui cariere îl readucea astfel la originile sale.
Din acele vremuri datează primele mele idei personale. Zben-
guiala în libertate, chiulul de la şcoală, tovărăşia băieţilor mai puternici
— care adeseori îi dădea griji amarnice mamei — m-au făcut, nici mai
mult nici mai puţin, să mă leg de casă. Mă gândeam rareori la vocaţia
mea ; în orice caz, gusturile mele nu mă împingeau deloc către o
existenţă asemănătoare cu cea a tatei. Cred că talentul de orator începea
să se formeze atunci prin discursurile mai mult ori mai puţin con-
vingătoare ce le ţineam în faţa camarazilor mei: devenisem un mic şef,
el însuşi greu de stăpânit, dar altfel şi un bun şcolar, având o muncă uşoară.
în momentele mele libere urmam un curs muzical la comunitatea
călugărilor din Lambach şi acolo aveam frecvente prilejuri de a mă îmbăta
de pompa magnifică a serbărilor religioase. Ce era mai firesc decât situaţia
cuviosului abate, care îmi apărea acum ca un ideal demn de cele mai mari
eforturi, cu tot prestigiul pe care-1 avusese altădată pentru tatăl meu
umilul preot de ţară ? Cel puţin aşa era cazul. Dar luptele din tinereţea
tatălui meu nu-1 făcuseră niciodată să aprecieze talentele de orator într-atât
încât să tragă nişte concluzii favorabile asupra viitorului vlăstarului
său ; fireşte că el nu putea înţelege asemenea gânduri ale tinereţii. E!
cântărea îngrijorat această divergenţă de la natură.
De fapt, această vocaţie a dispărut curând făcând loc speranţelor
ce răspundeau mai bine temperamentului meu. Scotocind prin biblioteca
tatălui, mi-au că/ut în mână diverse cărţi cu subiect militar, între care
o ediţie populară a războiului franco-german din 1870-1871. Erau două
volume de jurnal ilustrat din anii aceia. Ele deveniră lectura mea
preferată, în puţin timp, marele război eroic trecu pe primul plan al
preocupărilor mele morale. De atunci am agonisit tot mai mult din ceea
ce avea vreo legătură cu războiul şi cu profesia de militar.
Acolo am mai aflat o revelaţie importantă. Căci pentru întâia
oară, într-un fel desigur confuz încă, anumite chestiuni îmi tulburau
gândurile. Exista aşadar o deosebire, şi care era ea, între germanii
care purtaseră aceste lupte şi ceilalţi ? De ce tatăl meu şi ceilalţi
austrieci nu participaseră la ele ?
Nu suntem noi tot la fel cu ceilalţi germani ?
Nu urmăm acelaşi drum ?
Am întors pe toate feţele aceste probleme în mintea mea de
copil şi răspunzând la întrebările mele prudente, cu o tainică tristeţe
în inimă, am tras concluzia că nu toţi germanii avuseseră fericirea de
a aparţine statului lui Bismarck.
Nu puteam înţelege acest lucru.
* * *